Domnul i-a spus lui Moise „Urcă pe acest munte [din] Avarim și vezi țara pe care am dat-o copiilor lui Israel. O vei vedea și vei fi și tu adunat la poporul tău cum a fost adunat Aaron; (Bamidbar/Numeri 27:12-13)  

Moise i-a vorbit Domnului, spunând: Domnul, Dumnezeul duhurilor a tot trupul, să numească un om peste obște … și obștea Domnului să nu fie ca o turmă care nu are păstor. (ibid. 27:15-17)

Lasă-mă, Te rog, să trec și să văd țara cea bună care este dincolo de Iordan, muntele acesta bun și Libanul (Dvarim/Deuteronom 3:25)

Copilăria și tinerețea lui Moise sunt amintite doar sporadic în Tora. Ultimelor sale zile, în schimb, sunt dedicate trei pericope din cartea Bamidbar/Numeri și întreaga carte Dvarim/Deuteronom.

Viața are un început și un sfârșit. Numai când simte că i se apropie sfârșitul își dezvăluie omul întregul adevăr lăuntric.   

Când Domnul i-a spus să urce pe munte și de acolo i-a arătat țara făgăduită, țara în care el nu va intra, a înțeles Moise că sfârșitul zilelor sale se apropie. Care a fost primul lucru pe care l-a făcut? S-a rugat lui D-zeu să aleagă un conducător în locul lui și să-l pună la capul poporului, ca să nu rămână poporul ca o turmă fără păstor. Numai după  aceea s-a rugat și pentru el, să-i fie iertat păcatul și fie lăsat să intre în țara făgăduită.

Cu o astfel de situație ne vom confrunta toți cei care, într-un fel sau altul, ne-am asumat grija semenilor noștri. Atâta timp cât le purtăm grija, ni se pare firesc ca nevoile lor să aibă întâietate. Când, însă, va veni momentul dureros al despărțirii, când nu vom mai putea face nimic pentru ei, atunci ni se va părea firesc să dăm întâietate propriilor noastre nevoi.

Moise a rămas dedicat poporului până la sfârșit. Să încercăm, pe cât putem, să-i urmăm pilda.