… să fie aceste șase cetăți loc de scăpare pentru cel care a ucis fără voie.  (Bamidbar/ Numeri 35:15)

Iar dacă va ieși cel care a ucis fără voie peste hotarele cetății de scăpare în care și-a găsit refugiu. Și dacă îl va găsi răzbunătorul sângelui în afara hotarelor cetății de scăpare și îl va ucide răzbunătorul sângelui pe ucigaș, nu va fi vinovat de vărsare de sânge. (ibid 35:26,27)

Pentru cei ce au ucis, cu sau fără voie, ne poruncește Tora să înființăm cetăți de scăpare. În aceste cetăți ei se vor refugia și acolo or avea parte de o judecată dreaptă. În rarele cazuri în care se va dovedi că fapta lor a fost intenționată, ei își vor lua pedeapsa. Dacă, însă, nu li se va dovedi vina, cetatea de scăpare le va fi adăpost.

Lege nescrisă era în acele vremuri, în unele societăți ea dăinuie până astăzi, că sângele celui ucis trebuie răzbunat. Presupusul ucigaș, chiar dacă nu avea nicio vină și nici măcar vreo intenție rea, trebuia la rândul lui ucis.

Răzbunătorul știa că victima sa va fi la rândul ei răzbunată, iar el va plăti cu viața pentru fapta sa. Imboldul răzbunării era însă mai puternic decât orice rațiune. Noul răzbunător știa și el că va plăti cu viața pentru fapta sa, dar aceasta nu îl oprea. Lanțul răzbunării se termina numai când una sau chiar ambele familii învrăjbite se stingeau.

Tora, deși interzice orice răzbunare, acceptă tacit răzbunarea sângelui. Răzbunătorul nu este privit ca ucigaș. Legea nescrisă a răzbunării era prea puternică pentru a fi oprită, iar ceea ce nu poate fi oprit, Tora nu interzice.

Tora doar a limitat răzbunarea sângelui. Ea era permisă, sau mai degrabă tolerată, peste tot, doar cu excepția cetăților de scăpare. Pentru răzbunători, restricția a rămas în limitele acceptabilului. Puteau să se consoleze că vor prinde ucigașul în afara cetății de scăpare și vor încheia cu el socoteala. Așa au învățat să amâne răzbunarea.  Știm cu toții ce se întâmplă când începem să amânăm.

Schimbarea într-adevăr sa produs. Pe vremea regelui David se mai practica răzbunarea sângelui. Nu țin minte însă nicio mențiune mai târzie. Absența mențiunilor este un indiciu puternic că de atunci practica a încetat să mai fie comună.

Această cale este de folos în confruntarea cu orice imbold care este prea puternic pentru a fi stăvilit. Dacă îi vom impune restricții, dacă vom învăța să ne amânăm satisfacția, cu timpul vom reuși să-l stăvilim.