Din copilărie știu că de Hanuka sărbătorim reinaugurarea Templului de la la Ierusalim care fusese pângărit de regatul seleucid.

Anul acesta m-am întrebat pentru prima oară: Ce mai avem de sărbătorit? Edificiul a cărui reinaugurare o sărbători e deja distrus de aproape două mii de ani?

Nu-mi rămâne decât să trag concluzia că nu edificiul îl sărbătorim, ci însuși actul de reinaugurare. Sărbătorim actul de a fi reluat, de a fi reînnoit o practică religioasă care, din necesitate a fost abandonată timp de zeci de ani.

Această abordare se potrivește cu numele sărbătorii: Hanuka/Inaugurare, fără referire la edificiul inaugurat.

Din acest unghi de vedere, miracolul de Hanuka își dezvăluie un nou sens: un semn încurajare pentru cei care urmau să încerce imposibilul: să reia, să refacă sau să reînnoiască practici abandonate.

Din toate sărbătorile evreiești tradiționale, Hanuka este ultima. Ea a fost ca o pregătire înainte de a ne răspândi în cele patru colțuri ale lumii, în locuri în care, uneori din lipsă de toleranță și uneori din motive obiective, au fost cazuri în care vremelnic am fost împiedicați să îndeplinim unele îndatoriri religioase. Miracolul de Hanuka ne-a încurajat ca, în momentul în care piedica a fost înlăturată să reluăm cât mai curând practicile vremelnic abandonate.

Miracolul de Hanuka este ca o promisiune că oricând vom  încerca să reluăm o îndatorire religioasă pe care de voie sau de nevoie am abandonat-o, D-zeu va fi alături de noi.