În Tora sunt scrise doar o parte din peripețiile prin care a trecut patriarhul Avraham. Cele care nu au fost menționate în Tora au trecut pe cale orală din generație în generație și doar când s-a ivit pericolul de a fi date uitării, în anii de restriște de după distrugerea celui de-al doilea Templu, au fost așternute pe hârtie. O astfel de colecție de istorisiri este cunoscută sub mumele de ”Midraș”.

În Midraș scrie că Terah, tatăl patriarhului Avraham, era negustor de idoli. Avraham, care avea atunci doar trei ani, a înțeles singur că idolii nu au nicio putere și că închinare în fața lor nu are niciun rost. Când a rămas singur acasă, a sfărâmat toți idolii. Numai pe cel mai mare l-a lăsat întreg și i-a pus o bâtă în mână. Când s-a întors Terah acasă și și-a văzut tot stocul făcut praf, i-a cerut lui Avraham explicații. Avraham i-a răspuns că idolii cei mici nu s-au purtat cuviincios față de idolul cel mare. Acesta s-a mâniat, a luat bâta și i-a sfărâmat. Terah a înțeles imediat că este mințit și l-a admonestat:” Cum poți să spui că o bucată de lut a luat o bâtă în mână și mi-a spart idolii”, la care Avraham i-a răspuns triumfător: ” Dacă mâna nu și-o poate ridica, ce rost are să te temi de el și să i te închini?”.

Povestea nu s-a terminat în familie. Nimrod, regele țării, a aflat de cele petrecute.  Din nevoia de apăra societate de” elemente periculoase” l-a condamnat pe micul Avraham la moarte prin ardere. Sentința a fost executată, Avraham a fost aruncat în groapa cu foc, dar HAȘEM a făcut un miracol și l-a scos nevătămat.

Raționamentul lucid al lui Avraham ne stârnește admirația. Pe Terah, deși îl detestăm, îl înțelegem mai ușor. Parcă ar spune:” Fiule, ce contează dacă au idolii putere sau nu au. Oricum, toată lumea li se închină și îi cumpără pe bani grei, iar noi din asta trăim. Ce-ți folosește să te arăți mai deștept decât alții? Numai necazuri îți cauți!”. Ce l-a împiedicat pe micul Avraham să accepte aceste argumente aparent convingătoare?.

Micul Avraham privea lumea ca ceva ce are sens. Mai mult decât încredere în puterea sa de judecată, el simțea datoria de a se supune proprie sale judecăți chiar cu prețul vieții. Premiza ascunsă a acestei atitudini este simțul puternic că această lume a fost creată de un Creator, singurul capabil să îi dea sens.

                                     ****************************

Deseori confundăm credința cu practica religioasă. Deși distincte, ele sunt intim legate. Pentru credincios practica religioasă poate fi o delectare. Pentru cel lipsit de credință ea este cel mai aprig chin. Nu o dată se întâmplă ca oameni lipsiți de credință să ajungă să-și câștige pâinea din slujbe religioase. Pentru a-și alina durerea, unii din ei ajung la îmbuibare, la corupție și în cazuri extreme chiar la abuz de minori.

În zile noastre mulți din oamenii de credință nu au avut șansa unei educații religioase. Unii din ei, spre uimirea celor din jur, o îmbrățișează la maturitate. Alții continuă chiar să se declare atei, ceea ce nu îi împiedică să ducă o viață la înalte standarde morale. Unii își dedică viața căutării adevărului sau sprijinirii celor oropsiți. Cei mai mulți sunt acei oameni aparent simplii care își respectă cuvântul, nu râvnesc la ceea ce nu e al lor și caută să facă în jur cât mai mult bine.