E greu să rezumi pericopele atât de dense care formează cartea Șemot – Exodul. Pe scurt, fragmentul acestei săptămâni (Exodul 10:1 – 13:16) ne vorbește despre finalul sclaviei. După șapte plăgi cumplite, Faraonul, speriat, decide să îi lase pe evrei să plece. Însă nu oricum. Le cere să lase în urmă copii – adică speranța generațiilor viitoare, și vitele, adică mijloacele de existență. Și este necesară ultima, cea mai cumplită dintre toate plăgile – uciderea întâilor născuți, pentru a-l face să cedeze. Și așa și-au petrecut evreii prima noapte de libertate, cum și-au petrecut multe alte nopți în decursul istoriei, fugind de amenințarea anihilării fizice și spirituale, pribegi pe drum, cu ce și-au putut lua din gospodării, bărbați, femei, bătrâni și copii.

A fost noaptea în care și-au primit nu numai libertatea, dar și unele dintre cele mai importante legi, câteva dintre ele atât de legate de însăși substanța identității iudaice încât până și evrei ne-releigioși le respect în mare măsurăm precum interdicţia de a mânca sau a avea în posesie hameț în timpul sărbătorii de Pesach, obligația de a mânca mața, porunca de a povesti ieşirea din Egipt, pidyon haben – răscumpărarea întâiului născut, dar și altele, precum ritualul de a pune tfilin, jertfa de Pesah.

Pesah…. Pesah… prima sărbătoare pe care o primește poporul evreu. Iar sărbătorile, în iudaism, sunt una dintre legăturile cele mai profunde între om și D-zeu. Sunt acele momente în care suntem obligați să ne aducem aminte de el, să ne aducem aminte de ce suntem evrei, de ce strămoșii noștri au ales să fie evrei, și de ce și noi, azi, alegem să rămânem evrei.

Dar pentru ca omul să poată să celebreze aceste sărbători are nevoie de un calendar, iar existența calendarului implică unul din cele mai importante elemente, poate chiar conceptul fundamental în înțelegerea Iudaismului – Acela de TIMP.

În iudaism, timpul este atât de important încât prima dată în care Tora ne vorbește despre sfințenie nu se referă la spațiu, om sau chiar divinitate, ci la timp, căci primul lucru care este sfințit nu este un loc, un obiect sau cu atât mai puțin o persoană, ci timpul – ziua de Șabat.

Iar pentru a putea măsura timpul avem nevoie de o ordine a timpului, de ciclurile timpului.

Dar pentru a avea ordine avem nevoie de un punct de pornire. Acest punct de pornire este considerat de D-zeu atât de important încât îl transformă în prima poruncă pe care o primește poporul evreu ca popor liber.

Aceea de a marca, de a sfinți Roș Hodeș – începutul lunii – “Luna aceasta să vă fie începutul lunilor, să vă fie întâia între lunile anului.” (Exo 12:2) și, implicit, de a calcula calendarul. Și întrucât această lună nouă este, conform tradiției iudaice, stabilită prin observația directă a omului, calendarul evreiesc dă autoritatea omului să stabilească când e luna nouă, și deci când sunt Sărbătorile.

Prin această poruncă D-zeu îi dă omului puterea de a sanctifica timpul.

Deci, când Sanhedrinul proclama începutul lunii Nissan, și astfel toate sărbătorile anului, ei determinau realitatea în care trăiau. D-zeu a stabilit când să fie celebrate, dar omul este cel chemat să stabilească ”sistemul de referință”, devenind astfel părtașul Divinității la sfințenia și sanctificarea primei creații: Timpul.

Un timp care este, sfânt prin sine însuși, dar care, totodată primește, prin porunca lui D-zeu, segmente de o importanță aparte. Sunt momente ”date de-o parte”, căci kadoș înseamnă și separat, dat de-o parte.

Vă doresc să vă bucurați în continuare de un astfel de moment, pentru că este Șabat, iar Șabatul a fost acel prim lucru pe care D-zeu l-a sfințit!

Șabat Șalom U’mevorah!