Din fragmentul din Tora care se citește în acest Șabat (Levitc 25:1-26:2) aflăm cum Dumnezeu le-a dat evreilor porunca referitoare la anul de Șmita (anul șabatic) și cel de Iovel (jubileul), în care sclavii devin oameni liberi, iar pământurile se reîntorc în posesia proprietarilor inițiali, precum și diferitele situații particulare posibile, sau chiar excepții de la regulă.

Asta pe scurt. Pentru că în detaliu pericopa de față, deși una dintre cele mai scurte din întreaga Toră,  ne spune mult mai multe.

Ne spune cum trebuie să muncim, dar și să ne odihnim, atât noi, cât și natura. Ne spune cum trebuie să gospodărim mediul din jurul nostru, în așa fel încât atât noi, cât și natura, să avem timp să ne regenerăm.

Ne spune că nu suntem stăpânii naturii, că nu o putem folosi după pofta inimii, ci că trebuie să fim mereu conștienți că suntem tineri și efemeri în urzeala creației, așa cum atât de plastic ne descrie Talmudul, „toate animalele, până și țânțarul au existat pe lume înaintea omului. Deci omul nu are voie să se considere mai important decât celelalte viețuitoare.”

Ne spune că trebuie să fim cinstiți, atunci când facem o afacere să nu înșelăm pe nimeni, ci ea să fie profitabilă pentru ambele părți. Ne spune că trebuie să avem grijă de semenii noștri, că trebuie să-i ajutăm în așa fel încât să nu ajungă săraci, robi pe vecie.

Astfel de lucruri au fost date că legi de viață acum peste 3000 de ani.

Asta a fost atunci! Azi? Azi când ne uităm în jur ce vedem? Vedem cum legile sunt create doar pentru că avocații să găsească metode de a le ocoli. Vedem cum echitatea socială de cele mai multe ori este ori aplicată abuziv, încurajând ne-munca, ori este doar o vorbă goală. Vedem cum oamenii, în goana lor nebună de a avea cât mai multe ajung robi ai banului, ai propriei munci, fără a mai apuca să se bucure de viață, de timpii de odihnă.

Vedem cum distrugem natura, cum nu îi mai lăsăm timp să se regenereze, să-şi recapete vitalitatea, o exploatăm dincolo de limite.

Îi secătuim resursele, şi NE secătuim resursele necesare supravieţuirii.

Dar în acest context, încă mai există o umbră de speranță. Pentru că, în ultimele decenii, a apărut, sau, cum ne arată de fapt această pericopă, a re-apărut un concept nou.

Acela al dezvoltării durabile. Acesta are la baza trei componente: mediul încojurător, societatea un echilibru durabil. De prea puţine ori se ţine cont de impactul negativ asupra mediului său societăţii, atunci când sunt luate decizii economice. De multe ori, prosperitatea economică se obţine cu efecte dezastruoase pentru mediu şi/sau cu preţul exploatării abuzive a forţei de muncă.

Iar omenirea devine, puțin câte puțin, conștientă de necesitatea aducerii în viața de zi cu zi a acestor idei, vechi și noi totodată.

Întrebarea este însă dacă vom reuși să creăm această societate în timp util.

O societate care care își modelează sistemul economic și social astfel încât resursele naturale globale și sistemele de suport ale vieții să fie menținute. O societate în care creşterea de azi să nu pericliteze posibilităţile de creştere ale generaţiilor viitoare.

Azi am ajuns în punctul în care avem de ales fie între a îi da Pământului anul sau de Șmita, de a trăi în armonie cu el, fie de a determina o extincţie a umanității, pentru a permite astfel Naturii să se refacă…

Șabat Șalom U’mevorah