În Mișna, la începutul penultimului capitol din tratatul Sanhedrin citim un text puțin surprinzător: Toți fiii lui Israel au parte de viața de veci în afară de trei regi și patru oameni din popor. Unul din acești patru este Ghehazi pe care îl întâlnim în Haftara care se citește de obicei alături de pericopa noastră. Anul acesta fiind atât Roș Hodeș cât și ultimul Șabat din luna Adar citim o Haftara legată de evenimentul curent.

Ghehazi era discipol-slujitor al profetului Elișa (Elisei). Învățătura maestrului o primeau toți discipolii. Numai cei aleși aveau privilegiul de a fi aproape de maestru, de a îi putea urmări comportamentul în viața de zi de zi. Mai presus de toți era discipolul slujitor care era tot timpul în preajma maestrului, îi cunoștea faptele în cele mai mici detalii. Pentru a fi ales discipol slujitor era nevoie mai mult decât orice, de evlavie.

În Haftara citim despre Naaman, căpetenia armatei siriene, bărbat viteaz dar bolnav de lepră. Oricât ar fi încercat, nu a reușit să-și găsească leac. De la o prizonieră evreică a aflat de profetul Elișa făcătorul de minuni și a decis să-și încerce și el norocul. Cu mare alai și multe daruri a venit la profetul Elișa. Profetul s-a rugat iar HAȘEM i-a primit rugăciunea și Naaman s-a vindecat. Bucuros, a vrut să-l răsplătească dar profetul, deși darurile i se cuveneau pe drept, a refuzat să le primească. Profund impresionat, Naaman a decis să adopte credința profetului Elișa.

Pentru Ghehazi asta a fost deja prea mult. A renunța la un dar era în ochii lui o impietate. Departe de ochii maestrului a încălecat pe un cal și a pornit în grabă pe urmele lui Nathan. Când l-a ajuns din urmă i-a spus că maestrul s-a răzgândit și a decis să accepte darurile. Naaman l-a crezut pe cuvânt și i-a predat darurile. Impresia cea bună însă s-a șters și odată cu ea decizia de a adopta religia profetului Elișa. Auzind de cele petrecute profetul Elișa l-a blestemat pe Ghehazi ca lepra lui Naaman să se lipească de el. Aceasta este și legătura dintre pericopa săptămânii a cărei principală temă este lepră (Ţaraat).

De ce lepră? Care este legătura dintre faptă și pedeapsă? Mai mult, de ce din toți escrocii, tâlharii, schingiuitorii, violatorii și ucigașii Ghehazi a fost singurul care și-a pierdut dreptul la viața de veci?
Mulți au făcut fapte mai grave decât Ghehazi. Pedeapsa el nu și-a primit-o pentru cea ce a înfăptuit ci pentru aviditatea care sălășuia în sufletul său. Atâta timp cât ea nu a dus la fapte el nu a fost pedepsit. Fapta nu a fost cauză ci doar ocazia în care și-a luat plata.

În concepția iudaică omul este tras la răspundere nu numai pentru fapte ci și pentru trăsăturile sale de caracter. Fiecare se naște cum se naște, dar atât timp cât trăiește are datoria să se îndrepte spre bine, să se cultive pe el însuși. Deși nu găsim în Tora niciun imperativ explicit de a ne cultiva caracterul, el este organic legat de îndeplinirea tuturor poruncilor. Celui cu suflet bun îi vine mai lesne să îndeplinească orice poruncă. Rostul și rezultatul îndeplinirii oricărei porunci din Tora este la rândul lui cultivarea caracterului.

Avizi sunt din păcate mulți pe lumea aceasta. De ce a plătit Ghehazi mai scump decât mulți alții? El a plătit scump pentru că și-a disimulat cu atâta măiestrie aviditatea încât nici măcar maestrul său, profetul Elișa, nu i-a văzut adevărata față.

Pentru păcatul disimulării pedeapsa a fost scoaterea la iveală. Aviditatea ascunsă adânc în cotloanele inimii a fost pedepsită prin pete albe pe piele pe care toți le văd. Prin aparentă smerenie a reușit să se apropie de profetul Elișa. Petele lui de lepră au devenit un avertisment viu adresat tuturor de a se ține departe de el.

Printre rânduri citim îndemnul de a ne arăta așa cum suntem chiar și în cazurile în care imaginea nu ne e tocmai plăcută. Astfel vom avea șansa să ne îndreptăm. Căci cel ce se ascunde de aproapele său se ascunde în primul rând de el însuși.
Un îndemn asemănător primim și de la regele Șlomo în penultimul verset al cărții Kohelet (Ecclesiastul): În final totul se va auzi, de HAȘEM teme-te și respectă-i poruncile căci aceasta este toată menirea omului. (Ecc 12:13)