Beșalah 5776
Tora este Tora a vieții (Torat haim). Ea conține legi și reguli referitoare la aspectele religioase ale iudaismului, dar, totodată, este plină de exemple, de modele de comportament (pe care generațiile succesive le-au comentat și adaptat actualității) referitoare la viața de zi cu zi.
Și în pericopa acestei săptămâni (Exodul 13:17-17:16) avem chiar două astfel de exemple. Unul povestit într-un midraș, și celălalt chiar în textul Torei.
Moșe însă a zis către popor: “Nu vă temeţi! Staţi şi veţi vedea minunea cea de la Domnul, pe care vă va face-o El astăzi. Atunci a zis Domnul către Moșe: “Ce strigi către Mine? Spune fiilor lui Israel să pornească, Iar tu ridică-n toiagul şi-ţi întinde mâna asupra mării şi o desparte şi vor trece fiii lui Israel prin mijlocul mării, ca pe uscat. (Exodul 14:13-16).
Cu ce seamănă acest lucru? Cu acel evreu care, în mijlocul unei inundații, se urcase pe acoperișul casei și se ruga la D-zeu să-l salveze. Deodată, a apărut un trunchi de copac. Evreul nostru însă l-a lăsat să treacă pe lângă el, spunându-și „Nu am nevoie de trunchiul acesta de copac, eu sunt un om drept și credincios, însuși D-zeu mă va salva!”. Apele au crescut, și evreul nostru a continuat să se roage și mai intens. A apărut o barcă, dar el și-a repetat iar „Nu am nevoie de ea, eu sunt un om drept și credincios, însuși D-zeu mă va salva!”. În cele din urmă, apele au continuat să crească și el s-a înecat. Ajuns în Rai, s-a dus direct la D-zeu și i s-a plâns: „Am fost un om drept și credincios, de ce m-ai lăsat să mor?”. Iar D-zeu i-a răspuns: „Am încercat! Cine crezi că a făcut să treacă pe lângă tine trunchiul de copac și barca?”
Cu alte cuvinte, nu este suficient să te mulțumești să te rogi, să ceri, să speri, trebuie să profiți de oportunități, să acționezi!
Pe de altă parte, așa cum spuneam, midrașul care dezvoltă versetele pe care tocmai vi le-am citit ne spune că evreii, proaspăt eliberați, sunt în fața Mării Roșii, cu armata egipteană pe urmele lor. Desigur, sunt înspăimântați. Imaginați-vă teama lor, cum se uită la cer dorindu-și aripi, cum se întreabă dacă nu e ultima oară când privesc norii.
Această teamă îi face să aibă patru atitudini diferite:
- Cea de auto-sabotaj – cei care propun sinuciderea în masă. Mai bine să murim de mâna noastră decât de a lor. Va fi ca o ultimă declarație de libertate.
- Cea de luptă – oamnii liberi își apără libertatea cu arma în mână, chiar dacă nu putem câștiga.
- Cea de retragere – să fim realiști și să ne întoarcem în sclavie. Nu ne-am eliberat cu adevărat. Nu ne-am condus niciodată soarta cu adevărat. Să acceptăm ca am pierdut.
- Cea de sfidare – să încercăm să jucăm la cacealma, să îi intimidam pe egipteni prin vociferări și strigăte .
Moșe nu se supără pe lipsa lor de înțelegere reală a situației, acceptă frica lor și îi învață cum să o depășească. El ia atitudine, acționează, așa cum am văzut în versetul biblic. Le arată că în viață trebuie să-ți înfrângi teama, că nu adversarul este inamicul real, ci teama de de adversar, și că alegerea căii cea mai sigure te poate priva de posibilele oportunități. Le mai arată astfel că, într-adevăr, o soluție poate fi să rămâi pe loc, luptând și astfel stagnând, în loc să mergi înainte, căutând căi noi, și mai ales că trebuie să privești spre viitor, să faci strategii pentru azi și mâine, nu pentru ieri!
Dar dacă tot vorbim de lecții de viață, să ne întoarcem puțin la primele versete ale acestei pericope, care ne descriu momentul ieșirii propriuzise a evreilor din Egipt:
Iar după ce Faraon a dat drumul poporului, Dumnezeu nu l-a dus pe calea cea către pământul Filistenilor, care era mai scurtă; căci a zis Dumnezeu: “Nu cumva poporul, văzând război, să-i pară rău și să se întoarcă în Egipt”. Ci Dumnezeu a pus pe popor să facă un ocol pe drumul care duce spre pustie, spre marea Roşie. Copiii lui Israel au ieşit înarmaţi din ţara Egiptului. (Exodul 13:17-18)
Citind aceste rânduri se poate naște o întrebare…. Oare tot ce s-a întâmplat în continuare nu a fost doar o mare greșeală? În fond, de ce Dumnezeu a ales această cale lungă, ocolitoare, plină de suferință și durere, când în câteva zile ii putea conduce înapoi în Țara Făgăduinței.
Ei bine, nu. Căci Dumnezeu știa că evreii nu sunt un popor idealist, care abia așteptau să-l urmeze pe Moșe pe drumul libertății. Era nevoie de timp și de triere pentru a-i face un astfel de popor.
Așa încât unii comentatori, în frunte cu Rași, interpretează Hamușim (het mem șin iud mem) printr-o așanumită citire alternativă (davar aher), pornind de la Hameș (het mem șin)(cinci), deci cuvantul ar putea fi interpretat ca „unul din cinci”. Astfel, conform interpretării lui Rași, doar unul din cinci evrei au fost suficient de evrei încât să-l urmeze pe Moșe spre Ereț Israel. Și tot n-a fost suficient, căci pribegia prin pustiu, timp de 40 de ani, a fost menită să crească o nouă generație, o generație care să creadă în Dumnezeu.
Evreii din acele timpuri, ca și evreii de azi, nu sunt un popor idealist și credincios. Majoritatea a fost, și este și azi, mulțumită să trăiască și să se dezvolte în mijlocul altor popoare, fie că au fost egiptenii atunci, sau perșii și romanii mai târziu, sau aproape toate țările azi. Unii s-au asimilat, iar alții au reușit să-și păstreze evreitatea.
Și noi, azi, ne luptăm cu spectrul asimilării. Din întreaga comunitate nu suntem mulți azi aici, mult mai puțin de o cincime. Dar faptul că suntem aici, faptul că mereu apar oameni noi, faptul că de sărbători sinagoga se umple, ne arată că există acel nucleu de evrei care vor să rămână evrei, și care pot fi acel nucleu în jurul cărora să se coaguleze și ceilalți.
Fie să ne reîntâlnim de fiecare Șabat cel puțin tot atâția câți suntem astăzi, pentru a ține mereu vii cuvintele acestei Tora a vieții.
Șabat Șalom umevorah.
Comments
Beșalah 5776 — No Comments
HTML tags allowed in your comment: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>