Depozitarea îndelungată a cărnii cașer în stare congelată, pe lângă marile ei avantaje, a mărit pericolul ca ea să fie cofundată cu carne care nu este cașer. Pentru a evita asemenea situații să-a recurs atât la ștampilarea cărnii cât și la grija ca aceasta să fie sub supravegherea constantă a unui mașghiah (supraveghetor ritual). Metodă s-a dovedit nu tocmai eficientă. Mașghiahul are și el perioadele lui de concediu sau de boală în care și altora trebuie să se permite accesul la carne. Ștampila are și ea limitele ei. Câteodată se taie din bucata de carne partea cu ștampilă, iar partea care rămâne nu mai poate fi identificată ca fiind cașer. Pentru a rezolva aceste probleme cât și pentru a ne încadra în normele sanitar veterinare am început să ambalăm carnea în pachete mici etichetate CAȘER. În cazurile în care carnea nu a fost cașerită, ca de pildă în cazul ficatului, … Citește mai departe…

Următoarea fază este cașerirea, unii o numesc “cușerire”. Este vorba de îndepărtarea sângelui din carne. Tora interzice doar sângele care se scurge la tăiere. Înțelepții au interzis orice fel de sânge, chiar cel din vasile capilare care arată ca și cum ar fi îmbibat în carne. Cea mai bună metodă este pârlitul pe foc deschis. Prin pârlit se poate cașeri atât carnea cât și ficatul. El însă aduce pierderi cantitative substanţiale. Pârlim doar ficatul, pentru care nu avem altă cale. Doar pentru bolnavi cărora sarea este strict interzisă pârlim și carnea. Calea obișnuită de cașerire este prin sărare. Înmuiem carnea în apă, o lăsăm să se scurgă puțin și o acoperim cu sare grunjoasă din toate părțile. O lăsăm pe un plan înclinat pentru scurgerea sângelui și apoi o spălăm pentru a înlătura resturile de sânge și sare. Tradițional măcelarii vindeau carne necașerită. Fiecare gospodină înainte de a găti carnea … Citește mai departe…

În Cartea Genezei citim despre lupta Patriarhului Iaakov cu îngerul, luptă care a durat de la lăsatul nopții până în zori. După ce a fost înfrânt, îngerul a atins coapsa Patriarhului Iaakov ceea ce l-a făcut să șchioapete. Din acest motiv nouă, ca descendenți ai Patriarhului Iaakov, ne-a fost interzis să mâncăm nervul sciatic. În Levitic citim despre jertfele care se aduceau în Templul de la Ierusalim. Unele se ardeau în întregime. La altele se ardeau unele porțiuni din seu, iar carnea se mânca în Templu și în unele cazuri chiar în întreaga incinta a Ierusalimului. Acele seuri care la jertfe se ardeau nu avem voie să le mâncăm nici la dobitoacele pe care le tăiem pentru consum. Această interdicție, legată fiind de jertfele din Templu, este mai gravă decât orice altă interdicție alimentară, pedeapsa pentru încălcarea ei fiind ceea ce numim „caret”. După ce animalul a fost tăiat și … Citește mai departe…

Cine este calificat să fie șohet? Răspunsul pe care îl găsim în Mișna (secolul 2, era curentă) îi va uimi pe mulți: oricine. Asta nu înseamnă că toți erau calificați, doar că un șohet nu avea nevoie de certificat scris. Dacă spunea că știe puteai să ai încredere în el. În Yemen această situație s-a păstrat până la mijlocul veacului trecut. Mulți cunoșteau meseria de șohet, dar nimeni nu se gândea că ar fi nevoie de vreun document doveditor. În Europa medievală cei care cunoșteau măiestria tăierii rituale s-au împuținat. În aceste condiții s-a ivit nevoia ca ei să dețină acte de acreditare. Ele se obțineau de la un rabin sau de la un șohet mai erudit după un examen teoretic și practic. Fiecare oraș, fiecare sat și chiar fiecare cătun, dacă doreau locuitorii să mănânce carne, erau nevoiți să țină pe cheltuiala lor un șohet. Tăierile nefiind foarte dese, … Citește mai departe…